Biserica „Izvorul Tămăduirii”, Calafat

În conştiinţa oamenilor locului, Biserica „Izvorul Tămăduirii” Calafat este cunoscută ca fiind Biserica Grecească.

Mormântul din curtea acesteia şi pisania de la intrarea în Sf. Lăcaş menţionează că ea a fost ctitotiră de Panait Theodoru, care s-a născut la începutul sec. al XIX-lea, mai exact în 1808, în localitatea Agrafa din Epirul Grecesc. Nu avem date despre plecarea lui din locurile natale, dar există bănuiala că, aromân fiind, a avut probleme în ţara lui, mai ales după 1822, când grecii au dobândit o mai largă autonomie faţă de puterea otomană. În tinereţe a cerecetat locurile sfinte pentru că el şi alţii adaugă numelui său şi Hagi, iar de la puterea politică a Greciei, pentru merite deosebite, primeste titulatura de „cavaler”, titlu de nobleţe pentru acea vreme. Aşadar, cavalerul Hagi Panait Theodoru a fost o personalitate proeminentă în viaţă şi totuşi în ultima parte a sec. al XIX-lea îl găsim aredaş de moşii în Oltenia şi în sudul acesteia (Maglavit, Fântâna Banului).

Nu ştim când şi, mai ales, nu cunoaştem împrejurările ce îl aduc în Calafat, însă ştim că, aici, în Calafatul de curând devenit oraş, el adună pe toţi cei veniţi din Grecia şi întemeiază „Comunitatea elenă din Calafat”, comunitate ce va juca un rol pozitiv în viaţa economică şi culturală a locurilor. Mulţi dintre comunitari erau comercianţi, arendaşi de moşii în zonă şi proprietari de corăbii şi şlepuri în portul Calafatului, iar nu puţini dintre ei aveau magazii şi depozite de mărfuri şi cereale în raza portului. Să amintim şi despre soţia ctitorului, Ana Panait Theodoru, pentru că analizând tablourile ctitorilor nu este prea greu să observăm simplitatea, frumuseţea şi bunul gust ce se degajă din chipul plin de căldură al femeii care, alături de soţul ei, consimnte la jertfirea unei bune părţi a averii în scopul adânc – construirea unei bisericii.

Fiica lui Hagi Panait Theodoru şi a soţiei sale Ana, Theodora Theodoris avea să rămănă pe pământ românesc, după căsătoria sa cu Mihalache Coandă şi să-şi petreacă viaţa la Craiova, Calafat şi Perişor, alături de soţ. Au avut împreună o casă plină de bucurii şi de copii – 3 băieţi şi 3 fete. Constantin Coandă, întâiul născut al familiei, viitorul general de corp de armată, ministru în mai multe rânduri şi preşedinte de Senat, avea să fie tatăl lui Henri Coandă, savantul român de renume mondial, de numele căruia se leagă începuturile celei mai spectaculoase descoperiri din zilele noastre – aviaţia cu reacţie.

Tablourile ctitorilor sunt făcute la Viena, în 1866 şi sunt o dovadă a vieţii emancipate pe care înţeleg să o trăiască ctitorii.

Oameni umblaţi fiind – sigur atunci când şi-au propus construirea unei biserici, au ales cel mai pitoresc loc din micuţul oraş, aflat la 70 de metri deasupra nivelului Dunării pentru ridicarea acesteia. Terenul este vândut apoi, Comunităţii elene, înfiinţată recent, cu scopul declarat de a se construi pe acesta o biserică. Cu sprijinul acestei comunităti, începe construcţia bisericii în anul 1864 şi se finalizează în 1874. Biserica ce se ridică este din cărămidă de Panciova – Serbia, adusă cu şlepurile pe Dunăre, apoi cărată cu carele. Construcţia este în formă de navă, avâns grosimea zidului de peste un metru, lăţimea de 15 m, lungimea de 22 m, iar înălţimea de 20 m şi păstrează regula din Biserica Ortodoxă, regulă a echilibrului, cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Biserica are 3 turle, două pe pronaos şi una pe naos, ce se sprijină pe stâlpi solizi în formă pătrată, legaţi între ei cu arce de cerc pe care stau aşezate bolţi dispuse în valuri. Turla cea mare, cea de pe naos – pantocratorul – este de formă octagonală, are ferestre mari pe fiecare parte prin care lumina pătrunde din belşug în Sfântul Lăcaş.

Sunt în arhitectura Bisericii multe lucruri importante, unul dintre ele fiind cafasul – locul corului, având latura dinspre răsărit într-un semicerc ce face simetrie perfectă cu centrul catapetesmei. Cafasul este foarte spaţios, cu centru pe pridvor, cu deschidere pe toată lăţimea Bisericii, podeua fiind casetată cu elemente decorative purtând pe balustradă casete mai mari, pe care sunt pictate scene din viaţa Mântuitorului.

Naosul este separat de Sfântul Altar printr-o catapeteasmă din lemn sculptat şi dispusă într-un arc de cerc în zig-zag, bogată în ornamente sculptate în lemn de tei şi nuc. Simetria pe care o face cu cafasul crează o reuşită iluzie optică, astfel că, privind Biserica de la intrare ai senzaţia că Sfântul Lăcaş este destul de lung. Meritul este al arhitectului căruia, din păcate, nu îi cunoaştem numele.

Sfântul Altar este foarte spaţios, cât lăţimea Bisericii, iar în partea stângă a acestuia este Proscomidiarul.

Privind în detaliu Sfânta Biserică putem observa că lemnul este folosit cu multă îndrăzneală pentru că în naos avem un amvon la care duce o scară în spiral, amvon pe care lemnul sculptat îl face special. Tot în naos avem scaunul arhieresc, acesta fiind o lucrare deosebită în care, din nou, lemnul sculptat înnobilează obiectul.

Pronaosul, Naosul şi Sfântul Altar sunt înnobilate cu 4 policandre din cristal veritabil de Murano, cu o mare bogăţie în braţe şi cu multe piese în formă de lacrimă, care noaptea aprinse creează o imagine extraordinară.

Pictura este realizată în ulei, cu scene rare, în stil realist şi cu alese motive florare. Aceasta a fost refăcută în 1985 de pictorul Mihail Fordea.

Acoperişul este normal, cu pantă lină, fără prea multe complicaţii, cu învelişul din tablă galvanizată.
Biserica are în partea de răsărit un beci destul de adânc, pardosit cu cărămidă. Probabil, a fost gândit şi ca loc de refugiu în vremuri mai grele.

În exterior, Biserica a fost tencuită cu var şi nisip, avand o geometrie simplă, iar pe latura dinspre apus tronează două ovale ce s-au vrut, probabil, locuri în care să se picteze sfinţi sau ctitorii bisericii.
Biserica a suferit mari daune în timpul Războiului de Independentă. Aceasta fiind folosită ca punct strategic de armata română combatantă aici.

Calafatul jucase un rol important în războaiele anterioare, datorită poziţiei sale dominante peste malul drept al fluviului pe care era situat Vidinul. Cel mai înalt punct al oraşului fusese ales drept loc în care să se înalţe Biserica Grecească. Această poziţie o expunea tirurilor inamice de pe celălalt mal al fluviului, dar îi conferea şi privilegiul de a fi un post de observare ideal, permiţând o panoramă admirabilă în toate părţile.

Primul război a lăsat şi el urme adânci în trupul Sfântului Lăcaş, iar cel de-al doilea i-a produs grave stricăciuni: în 26 august 1944 un obuz tras de pe şlepurile nemţeşti ce urcau pe Dunăre a pătruns pe una din ferestrele aflate pe partea nordică şi a explodat în interior distrugând o parte din catapeteasmă. S-a impus abandonarea lăcaşului, biserica rămânând închisă timp de trei decenii, fiind deschisă o singură dată pe an, la Izvorul Tămăduirii, sărbătoarea hramului.

Abia în 1974 biserica a fost redată cultului, iar cu data de 15 decembrie 1974 a fost numit preot paroh, părintele Tudor Valerian. Din 1975, timp de un deceniu, la această biserică s-a lucrat continuu, cu mari greutăţi, dar şi cu mult entuziasm. A fost refăcut acoperişul, tencuielile exterioare, scările, casa parohială, s-a construit o clopotniţă şi s-a turnat un nou clopot. Din 15 octombrie 2009, în urma pensionării preotului Tudor Valerian, noul preot paroh este Nicolae Vasilică.

Credincioşii care participă cu evlavie la Sf. Slujbe se bucură de prestaţia unui cor mixt pe 4 voci, dirijat în prezent de dl. Ing. Rusu Viorel, acesta fiind şi epitropul bisericii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.